InterRegio – Vasile călător

Duminică. Facultate. Sesiune. Final de iunie. Căldură sufocantă. Aer condiționat lipsă.

Ieșisem dintr-un examen de vreo 9 ore. Durere? Foame? Sete? Nu există. Ajungi într-un punct în care toate aceste senzații dispar miraculos. Odată depășit pragul, nu mai ești om, ființă vie. Simțurile se evaporă și nici nu ești sigur că exiști. Te-ai teleportat din greșeală într-un univers paralel? Totul se desfășoară cu rapiditate, dar nu îți dai seama. Timpul pentru tine este un concept străin.

Îmi continui călătoria prin gaura de vierme și ajung în nodul de legătură numit „gară”. Dintre toate părțile orașului, gara este fără îndoială cea mai aglomerată. De ce nu ar fi? Suntem construiți să ne mișcăm, să călătorim, să ajungem în locurile care ne fac plăcere, care ne aduc în simțiri.

Ceasul arăta ora 21:00. Încă zece minute și în sfârșit scăpam de agitația care mă obosise atât de tare! Oh, blestem! Se pare că nu am fost singurul individ care își dorea să scape. Era India, era România? Mai contează? Condițiile sunt aceleași. Mă apropii cu pași repezi de ultimul vagon în speranța că nu va fi atât de aglomerat și că voi avea măcar zece centimetri de spațiu personal. Am învățat că în viață nu primești întotdeauna ce dorești, chiar dacă muncești din greu. Pur și simplu nu se poate.

Urc treptele murdare ale vagonului și îmi caut cuminte un colț în care mă pot face nevăzut. Era acolo, mă aștepta. Pe mine și pe încă douăzeci de oameni. Cât spuneam? Zece centimetri de spațiu personal? Nu mai bine primesc trei și unul în plus când ia trenul o curbă strânsă?

Se făcuse 21:10. Începusem să ne mișcăm. Înconjurat de încă zece oameni îmi dădeam seama că pur și simplu nu mai am forța de a „înghiți” aglomerația, orașele mari și agitația. Era prea mult!

În stânga mea, stând pe o geantă mai mare decât el, un bătrânel micuț își ștergea broboanele de transpirație de pe frunte. Aș fi vrut și eu să fac același lucru, dar nu aveam loc să îmi mișc brațele. Eh, condiții de lux, domnule! Trec două minute și bătrânelul găsește partener de conversație: pe mine. O, ce noroc pe capul meu!

-Te duci acas’, ă? mă întrebă bătrânul cu o voce înceată și răgușită.

-Da, dumneavoastră? abia îmi mai mișcam buzele. Mă simțeam moleșit, căldura mă adormea.

-Și eu. Vin din Mangalia. Eu sunt din Mangalia de fel, da’ acum mă duc în Brașov, că tre’ să mă internez. Sunt nebun. Stai așa să mă ușurez, vorbim după.

Dă să deschidă ușa toaletei, însă trenul intră într-o curbă și îi alunecă mâna de pe clanță. Se repune rapid pe picioare și mai încearcă o dată. Apasă cu fermitate și împinge ușa. După o milisecundă se aude și un urlet: „Ce faci, domnule? Nu vezi că e ocupat?”

Ghinionul face ca eu să mă uit înspre toaletă și să văd o femeie trecută de 50 de ani ghemuită, pe jumătate dezbrăcată, cum acorda fiecărui pasager o privire fulgerătoare. Cine o condamnă? Aș fi reacționat la fel. Totuși, cred că trebuie să mă duc la psiholog. Este posibil să fi rămas cu traume…

-Iartă-mă, domnișoară! Nu am știut că e cineva în baie. Jur! spuse bătrânul vizibil rușinat. Timp de 3 minute s-a uitat numai în ochii mei, de parcă ar fi vrut să zic ceva. Am tăcut mâlc.

Nu mai vorbea nimeni, toată lumea amuțise. Singurul lucru care se mai auzea era scârțâitul roților metalice pe șine. Totuși, când începusem să cred că în sfârșit voi avea un drum liniștit, aud cum intră doi indivizi, un el și o ea.

-Fă, vino încoace! N-auzi, fă? Ești surdă? zbiera el, masculul alfa, beta și omega.

-Ce-ai, bă? Iar ai băut spirt, nebunule? întrebă ea la fel de stilată.

-Ce zici, fă? o întrebă individul în timp ce-i căuta gura. Fă, vrei să fii s-o ții pe-a mea?

-Da’ potolește-te, bă Vasile!

Când lucrurile deveneau din ce în ce mai interesante, se aude iar ușa dintre vagoane:

-Biletele la control, vă rog! Bună seara! spuse un controlor destul de înalt și transpirat din cap până în picioare.

-Șefule, puțin aer avem și noi? se răsti Vasile.

– N-avem, s-a stricat când am plecat din București! Așa mergem până la Brașov!

Ajunge în dreptul bătrânelului și îl întreabă mirat:

-Dumneavoastră? Arătați-mi biletul, vă rog.

Speriat, bătrânul scoate un plic plin de cupoane galbene.

-N-am bilet, da’ am cupon semnat de tanti de la ghișeu.

-Nu merge așa. Trebuia să aveți bilet. N-am decât să vă dau acum unul. Vă costă 70 de lei.

-Dar n-am atât, tată! Mă duc la spital! spuse cu lacrimi în ochi bătrânul.

-N-am ce face, astea-s regulile!

-Să-ți moară la intrare atunci, că îți bați joc de un om amărât! Lu’ ăsta de ce nu i-ai cerut bilet? arăta cu degetul către Vasile. Am apucat să observ pe brațul său stâng un tatuaj, o inimă săgetată.

-Uite cum facem, tataie. Îți dau un bilet, da’ așa, ca să nu zici că sunt porc. Hai cu mine să-ți căutăm loc.

-Să trăiești, tată. Nu mă lasă nimeni să stau pe scaun. A venit lăutarul ăla și și-a pus acordeonul pe scaun de parcă este la mă-sa acasă.

Între timp, Vasile și consoarta lui se făcuseră nevăzuți. În vagon era liniște. Încă 10 minute și ajungeam în gară.

M-am bucurat prea tare. Nu știu cum m-am trezit cu o familie cu un copil fix în spatele meu.

-Ionuț, ești aproape cât taică-tu! Acum te văd mai bine. Ptuu! Ce ți-au crescut picioarele! spuse mama copilului cu admirație.

-Da, mie mi-au crescut picioarele, ție ți-a crescut burta!

Încercam să nu izbucnesc într-un râs isteric, însă nu mă puteam abține. Încă două minute! Încă două! Din fericire, au trecut ca prin magie. În sfârșit vedeam peronul!

Cobor din tren și mă grăbesc să fiu printre primii care intră în pasaj. Trec pe lângă un individ care asculta muzică populară la un casetofon și… dau cu ochii de Vasile care o întreba mirat pe Vasilica:

-Fă, unde e gara?

 

*Sursă imagine*