Trei lecții pe care le-am învățat de la pacienți

Este imposibil pentru o persoană care lucrează cu oameni suferinzi să nu învețe câteva lecții de viață de la aceștia. Dacă nu începi să te gândești la viața ta după ce ai terminat ziua, înseamnă că nu ești făcut pentru meseria respectivă (medic, asistent medical, fizioterapeut, psihiatru etc.). Știu, nu sună prea bine, poate mulți se vor supăra și vor urla „Habar n-ai despre ce vorbești!”, dar crede-mă că acesta este adevărul. Îmi pare rău că sunt eu cel care dă veștile proaste.

Practica și voluntariatul în spital mi-au deschis ochii. Să te întreb ceva: trăiești sau exiști în acest moment? Unii ar spune că nu există diferență între cele două cuvinte. În dicționar, cele două sunt trecute ca sinonime:„TRĂÍ, trăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A se afla în viață; a exista, a viețui.”. Oare chiar așa să fie?

În spital am învățat că trebuie să TRĂIESC, să fac ceea ce-mi place acum, cât pot, cât încă am energie, timp și nu am capul umplut cu mii de probleme. Revenind la ceea ce am scris puțin mai sus, noi existăm, nu trăim, pentru cea mai mare parte a vieții noastre. Începem să trăim atunci când ne dăm seama că timpul este trecut, că nu mai putem face nimic pentru a-l aduce înapoi. Regretăm faptul că nu ne-am bucurat de fiecare clipă petrecută aici, pe această planetă, numai în momentul în care ne îmbolnăvim și toate lucrurile pe care le-am considerat normale dispar.

Când vezi că nu-ți mai poți mișca picioarele sau mâinile, sau că nu mai poți vorbi, îți pică lumea în cap, ai impresia că te îneci. Apare complexul de inferioritate, te simți inutil pentru societate. Îți pare rău că nu ai făcut mai multe atunci când ai avut ocazia. Poate îți vei recupera controlul asupra membrelor afectate, dar chiar îți dorești să treci printr-o asemenea experiență doar pentru a face ceva ce trebuia făcut înainte?

Nu mai vreau doar să exist. Vreau să încep să trăiesc!

De la pacienții mai vârstnici am învățat că nimic nu se compară cu o mică plimbare. Când stai închis într-un spital patru sau mai mulți ani, monotonia îți va deveni cel mai aprig dușman. Îți dorești din tot sufletul să te plimbi fără a avea o destinație, să evadezi din acel mediu închis, să scapi de colegii de salon, de medici, de medicamente. Nu contează că este până la poarta spitalului sau nu, acțiunea în sine este benefică pentru psihicul uman.

Noi nu stăm închiși în spital, dar stăm închiși în birouri, școli, case… Aceeași poveste. Existăm în aceste cutii de beton și spunem că trăim.

A treia lecție, care este și cea mai importantă, a fost să am încredere în oamenii care vor să mă ajute. De câte ori nu ai spus „lasă, domnule, mă descurc eu!” și ai îndepărtat individul binevoitor? Ai reușit să duci acțiunea la bun sfârșit sau ai avut nevoie de ajutor după o anumită perioadă? De ce nu ai acceptat sprijinul altei persoane? A, știu! Ai vrut să arăți că poți reuși de unul/una singur(ă)!

Vezi tu, câteodată chiar trebuie să acceptăm ajutorul altcuiva. Oricât de greu ar fi de „înghițit” acest lucru, sunt momente în viață când nu putem să ne descurcăm singuri și avem nevoie de a doua pereche de mâini. Așa este și în fizioterapie. Sunt mulți pacienți care spun că nu vor să meargă la recuperare pentru că nu au încredere. Și întrebarea mea este următoarea: de ce? Omul acela, fizioterapeutul, este acolo să te ajute. Dacă nu renunțăm la orgoliu și la scepticism, nu vom ajunge nicăieri ca persoane, ca nație.

 

*Sursă imagine*

Reclame

3 gânduri despre „Trei lecții pe care le-am învățat de la pacienți

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s