Traseul 2

Norii se strângeau deasupra unui oraș industrial otrăvit de gaze. Dădea să plouă. Era iarnă, era primăvară? Nimeni nu știa. De fapt, nu mai știa nimeni de vreo cinci ani încoace. Iarna mergeai la ștrand, iar primăvara făceai pârtie în fața scării. Clima se întorsese cu fundu-n sus, totul era pe invers. Ce bine că oamenii erau în continuare normali!

Tocmai coborâsem din trenul care venea din capitală. Ce cuvânt măreț este „CAPITALĂ” ăsta! Este obligatoriu să-l scrii cu capitale, doar așa poți să arăți că te-ai lepădat de statutul de provincial. Piei, Satano!

Mocirla pusese stăpânire pe gresia ciobită și plină de gume de mestecat, câinii stăteau încolăciți în colțurile gării, iar provincialii se îngrămădeau în fața automatelor de cafea. Din când în când, liniștea era spartă de strănutul unui paznic cu uniformă mult prea mare pentru statura sa.

Mă strecor printre cozile interminabile și ajung în fața unor uși care trebuiau să aibă ferestre. Simțeam cum frigul se lovea de fața mea, însă nu puteam sta toată ziua în gară. Luându-mi inima-n dinți, am ieșit din clădire fără să clipesc. Mirosea a shaorma și a covrigi calzi, dar în fața chioșcurilor nu se afla nimeni, era mult prea frig și umed. Da, și oamenii din provincie simt frigul. Interesant, nu-i așa? Le-am studiat comportamentul vreo 20 și ceva de ani, sunt specimene aparte, aproape că-ți vine să le iubești.

Am lăsat în urmă chioșcurile și m-am îndreptat cu pași mici și repezi spre stația de autobuz. Părea o adunătură de fiare vechi de diferite mărimi, forme și culori. Singura activitate era în fața unei ferestre cu o gaură în partea de jos. Acolo se vindeau biletele. Timp de cinci minute m-am holbat la două chiștoace care formau împreună cu niște sfoară de covrigi o figură mirată. Aveam în fața mea dovada clară că arta există peste tot și se poate realiza din orice.

Un troncănit grav m-a trezit la realitate. Venise traseul 2. Aștept ca ușile să mi se deschidă în față și urc cele trei trepte alunecoase de aluminiu. În autobuz era la fel de frig ca afară, nu am făcut nici o afacere… Îmi aleg strategic un loc de pe care să nu fiu dat la o parte și încep să mă gândesc la tot și nimic. Uh, ce liniște era! Auzeam fiecare piesă de metal scrâșnind, fiecare bucățică de piatră care zbura de sub roți. Apoi s-a petrecut dezastrul. Un râs isteric veni dinspre uși. Un aurolac vânăt de frig urca încet și nesigur aceleași trepte de aluminiu.

„Te rog să nu vii lângă mine! Să trăiești o mie de ani și să tragi cât prenandez vrei tu, dar nu veni lângă mine!” mă rugam în minte. Țeapă! Când  în autobuz se află doar doi oameni, unde te așezi? Lângă unul dintre ei, bineînțeles! Mirosul pe care-l emana mă obliga să mă contopesc cu geamul.

– Haha! Păi mă întorc la Buzău, păi? E mai frumos acolo, păi? Îmi place mai mult acolo, păi? Hahaha! striga cu patos eroul nostru tulburat.

Din spatele autobuzului se auzi o tuse măgărească. Autorul era o bătrână îmbrăcată din cap până-n picioare. Dacă te străduiai puțin, puteai să-i vezi ochii și o mică parte din obrajii roșii.

– Haha, ai TBC, mamaie! Haha! O să mori!

– Eh, da! Am răcit, zevzecule! N-am TBC, fir-ar al… mormăi în eșarfă bătrâna. Am răcit acu’ de la vremea asta. M-am udat la picioare când am călcat într-o bâltoacă.

– Păi și eu am picioarele uzi, păi? M-am dus la hotel, acolo, să mă-ncălzesc la drăcia aia de calorifer și m-a dat afară milițianu’. ‘Tu-i ceapa lui!

– Aoleu, mamă! Du-te și stai undeva, că răcești și tu.

– Mă duc la Buzău, păi? E mai frumos acolo. Zi tu, mamaie, nu e mai frumos la munte?

– Nu știu…

– Ningea cu niște fulgi din ăia mari la Brădeanu… E mai frumos la munte, la Buzău, păi? E zăpadă mai mare acolo, îmi place. E aer curat, păi?

– Hai că eu cobor, maică. Să nu stai în frig. Pa!

– Hahaha! Ai TBC! Pa!

Și se făcu liniște. Rămas fără partener de discuție, intoxicatul socoti că eu aș putea să-i țin locul bătrânei care tocmai a coborât.

– Aoleu, băiatu’, cred că am răcit și eu! Îmi curg mucii, uite! Uite! striga la mine în timp ce-și întindea secrețiile pe spătarul scaunului din față.

Era prea mult, nu mai rezistam! Venise timpul să cobor. Încă două minute cu ăla și începeam să vorbesc la fel ca el, păi?

 

*Sursă foto*

Reclame

5 gânduri despre „Traseul 2

      1. Drept si asta. E destul de costisitor.
        Dar oboseala de pe drum si toate condițiile pe care le întâmpini… parca te determina sa stai in chirie, mai ales daca ai studii la zi.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s