„Fiecare individ are locul lui în viață!”

Nu se întâmplă prea des să îmi rămână în minte cuvintele oamenilor din metrou. Nu știu ce s-a întâmplat de data asta, presupun că mă înmoi.

Era o mult prea însorită și călduroasă zi de octombrie. Cu toate că aș fi dorit să stau afară ca un trântor ordinar, a trebuit să pierd câteva ore la facultate. Doar prezențele alea nu se pun singure…

După vreo 3 ore de jucat fotbal (se pune statul în poartă?) și înotat într-o piscină cu un conținut destul de ridicat de șușu de studenți, m-am decis să merg acasă. Făcusem suficient sport pentru o zi. În plus, stomacul meu era pe punctul de a-mi spinteca pielea doar pentru a-și cumpăra un meniu mare de burgeri și aripioare de pui (de baltă). Nu cred că știți câtă energie se consumă la fotbal și înot. Așadar, dacă aveți probleme cu greutatea, nu ar strica să mergeți la înot de câteva ori pe săptămână. Face minuni dacă este combinat cu alte sporturi sau cu plimbări alerte/drumeții pe munte.

Să trecem mai departe. În metrou, pe la Unirii, văd un bătrânel îmbrăcat la patru ace, cu un sacou bej plin de insigne și cu niște pantaloni maro. Arăta bine, era îngrijit, hainele nu-i erau mototolite. Pentru că absolut toate locurile erau ocupate și nimeni nu avea de gând să-i ofere omului un loc, m-am ridicat de pe scaun și i-am spus cu un glas de copil inocent: „Bă ăsta, stai pe scaun!”

Glumesc, a fost cam așa: „Mă scuzați, vă rog să luați loc pe scaun.” Jur că nu voi uita niciodată privirea pe care mi-a oferit-o. După trei secunde în care a băgat spaima-n oasele mele obosite, bătrânelul și-a ridicat brațul și, cu două degete tari ca niște ciomege, m-a împins în piept suficient de tare, încât era să mă doboare. N-am mai spus nimic, poate mi-ar fi dat și vreo mamă de bătaie.

„Fiecare individ are locul lui în viață! Nu-i așa?”, mi s-a adresat bătrânul. Sincer, chiar nu mai știam ce să zic. Creierul meu se întreba: „Ce mama… Bogdane, tu conștientizezi că un pensionar mai avea puțin și te bătea pentru că i-ai oferit scaunul? Este cumva un univers paralel? Suntem cumva în Japonia?”

Puștanii murdari la gură și cu kendame atârnate de gât mi-au confirmat că nu am intrat din greșeală printr-o gaură de vierme. Încă eram în cenușiul București. Încercam să mă gândesc la ce se întâmplase cu câteva secunde în urmă. Bărbatul în vârstă stătea drept ca o statuie, nici măcar nu se clintea când vira metroul.

Brusc, îmi picase fisa! Bătrânelul căruia tocmai îi oferisem locul fusese general. Insigna cu numele său nu mințea. Fața proaspăt bărbierită, mâinile puternice, dar în același timp îmbătrânite, și postura sa perfectă, îmi inspirau încredere și respect. Într-adevăr, omul acela merită respectat. Într-o țară în care cei mai mulți pensionari mai au puțin și se linșează pentru o sticlă de apă sfințită sau o porție de fasole cu ciolan, Generalul a preferat să-l lase pe tânărul plin de cearcăne să stea jos.

Mă întreb: nu cumva ne-am obișnuit cu neobrăzarea de care dau dovadă sutele de pensionari care se îmbulzesc în fiecare dimineață la piață? Chiar am ajuns în stadiul în care orice comportament normal ni se pare ciudat? Mă simțeam de parcă văzusem un animal exotic. Nu știu ce să mai cred, pe bune, însă știu că oamenii aceștia trebuie respectați.

Domnule din metrou, vă mulțumesc pentru lecția oferită! România are nevoie de mai mulți oameni ca dumneavoastră.

*Sursă imagine*