Efemeritate, Bogdanitate…

Era o zi frumoasa si calda de primavara. Soarele stralucea pe cer, dar din cand in cand, nori jucausi si cenusii dansau fara sa le pese de micutele fiinte de jos. Sunt cunoscuti sub numele de „oameni”, dar oare asa se numesc? Nu cumva norii si astrii ii numesc simplu „efemeri”? „Uita-te la efemerii aia! Haha, fac aceleasi lucruri zi de zi, hahaha!”. 

Intr-o astfel de zi s-a trezit individul despre care voi scrie acum. Cum il cheama? Sincer, nu stiu, nimeni nu-i stie numele adevarat. A, ca parintii i-au pus un nume la nastere, asta este o formalitate. O formalitate in randul micilor efemeri…

Dupa ce s-a trezit, efemerul nostru a facut cam ce stiu fiintele limitate si trecatoare ca ar trebui sa faca. Si-a vazut de treburile sale si a plecat inspre locul in care se spune ca „oamenii” ar trebui sa evolueze intelectual. Ei il numesc pompos „Universitate”. De ce este scris cu majuscula? Cica asa arati importanta locului, dar eu cred ca este o alta inventie de-a lor. Eh, individul asta care calatoreste prin viata este cunoscut de catre oameni drept Bogdan. Bogdan, Bogdan, Bogdan… Bogdan in sus, Bogdan in jos, dar care i-o fi adevaratul nume? Sa fim sinceri, sunt mii, poate milioane de Bogdani. Toti au acelasi nume, dar nu arata si nici nu se comporta la fel. Totusi, care sunt adevaratele lor nume? Oare il stiu doar ei?

Ei bine, lasand intrebarile filozofice care solicita prea mult creierul unui mic efemer, ne intoarcem, fara a provoca un pleonasm catastrofal, la povestea Bogdanului nostru, nu al altcuiva. Dupa cum spuneam, acest Bogdan va ajunge la universitate unde va incerca sa ramana in mintea celorlalti trecatori prin viata. Oamenii au o expresie pentru asta: „a face fotografii”. Interesant lucru. Cumva au inteles ca nu pot trai pentru totdeauna pe suprafata Micului Rotund, si incearca prin toate mijloacele ca imaginea lor sa ramana undeva, uneori si in mintea unui alt efemer.

Intr-o fractiune de secunda, fotografia era facuta. Gata, se terminase tot procesul pentru care a asteptat atat. Imaginea lui era in aparatul de fotografiat al unui individ. Trec cateva ore, timp in care Bogdan va… Cum era cuvantul? Da, va socializa. Trecand peste detalii inutile, ajunge acasa, unde va primi un telefon neasteptat, cel putin pentru el. Il sunase un tip carismatic, John Cristea. Ce voia de la el? Cica voia sa il cheme la Generatia lui John, o emisiune de pe Prahova TV. Socat, Bogdanul nostru tot incerca sa evite aparitia pe ecranul luminos, cunoscut drept „televizor”. Nu a reusit, asa ca si-a luat emotiile sale de om simplu si a plecat inspre sediul televiziunii.

Emotiile l-au napadit in momentul in care a vazut acea aglomerare de camere de filmat si reflectoare. Si toate erau atintite asupra sa! Emotii, panica, inima batea tare si pompa lichid vital prin toate venele si vinisoarele. Emisiunea incepuse si se terminase fara sa isi dea seama. Timpul trecuse imediat, scapase de teroarea camerelor de filmat. Putea rasufla linistit acum. Nu mai avea sa se faca de ras in fata efemerilor cunoscuti.

Asa se incheie inca o zi din viata Bogdanului nostru, nu al altora, asta sa fim clari.

In a doua zi, Bogdan care acum devenise „vedeta”, a fost invitat sa vorbeasca la o conferinta. Despre ce putea Bogdanel, Bogdanita, Bogdanache al nostru sa vorbeasca? Cum despre ce? Despre procedeul ala prin care oamenii incearca sa ramana in mintea prietenilor. Despre fotografie, dar nu orice fotografie, ci despre cea stradala. Spre mirarea sa, a avut un succes rasunator, nu se astepta la asa ceva. Se pare ca experienta din ziua anterioara l-a schimbat, cred ca in bine… S-a simtit onorat ca a putut sa vorbeasca despre ceea ce iubeste sa faca. In sfarsit, fotografia de strada era prezentata si oamenilor din spatiul universitar. Atat voia, nimic mai mult. A avut un singur scop: sa-i faca pe oameni sa vada fotografia, dar si viata cu alti ochi. Atat, doar atat…

Ce pot spune? Asta este viata unui efemer. Viata unui efemer cunoscut sub numele lui Bogdan, care mai mult s-a laudat in aceasta povestire. Am mirosit asta…

*Sursa imagine*