„Ce culoare au ciorapii tai, frumosule?”

Ziua de azi a inceput ca toate zilele: cu celebra lene care nu ma lasa sa ies din casa dimineata. Ce sa-i faci? Se tine scai de mine si parca nu pot sa o indepartez. Sper din tot sufletul sa nu fiu singurul in situatia asta. Oricum, dupa ce am tras nelipsitele oftaturi si injuraturi de dimineata si am facut ce trebuie facut dimineata, stiti voi, sa ma spal si sa iau micul dejun (NU SARITI PESTE MICUL DEJUN!), am plecat la puscarie, pardon la facultate. Nu stiu de ce mi-a venit in gand poezia „Sunt cel mai frumos din orasul acesta” de Radu Stanca. Nici nu m-a interesat pana la urma… Si cum mergeam eu frumos si incet pe strada uda care mirosea a proaspat, dar in acelasi timp a poluare, a mizerie, specifica oraselor romanesti, si dupa ce am facut slalom printre cateva gunoaie aruncate pe langa un tomberon verde putin stramb si ars cu bricheta de catre niste indivizi „inteligenti si civilizati”, in minte recitam poezia. A fost un experiment interesant sa vad daca stiu toata poezia. Tin sa precizez ca eu urasc poeziile, sunt foarte rare momentele in care gasesc una care sa ma atraga, pur si simplu nu le inteleg, presupun ca nu sunt un romantic. Pacat, doamnelor…

Si iata-ma recitand poezia in minte si mergand spre statia plina de pensionari care sa grabeau sa ajunga in Piata Mare din centrul orasului.

Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.

Nascut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiarda genunea,
De mine vorbeste-n oras toata lumea,
De mine se teme in taina tot burgul.
Sunt Printul penumbrelor, eu sunt amurgul…

Parca si mersul mi se schimba. Prindeam curaj, un tupeu specific oraseanului crescut in puf si praf. Barbia mi se ridica, picioarele parca deveneau mai usoare, mersul parea mult mai vioi, ma simteam frumos, superior. Pana la urma eram „cel mai frumos din orasul acesta”. Trec pe langa un individ care plimba un caine urat, mic, negru si destul de „constipat”, il deranjau toate lucrurile din jurul sau, inclusiv frumusetea mea. Ma uit la el cu un aer superior si ii rad in nas: „Ha, catel urat! Sunt cel mai frumos din orasul acesta!”. Presupun ca si stapanul s-a simtit inferior in fata mea pentru ca mi-a aruncat o privire plina de invidie. Parca dorea sa-mi crape teasta cu ce prindea, inclusiv cu javra care-si mirosea „capodoperele” maronii.

Nu-i chip sa ma scap de priviri patimase,
Prin parul meu vanat, subtiri trec ca ata,
Si toti ma intreaba: sunt moartea, sunt viata?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase?
Si nu-i chip sa scap nici pe strazi marginase…

Vine autobuzul de dimensiunile unei bomboane mentolate. Ca sa vezi si sa nu crezi! Alti pensionari. Pareau ca se duc la o intalnire masonica, nicidecum la piata. Erau prea multi si probabil planuiau cum sa ia in stapanire lumea. Nu m-am urcat. L-am lasat sa treaca, nu voiam sa fiu deocheat. Dupa cateva minute vine altul. Ma uit in el si-mi spun ca este acceptabil. Pun piciorul pe scara si-l observ pe sofer cum se uita la mine cu ciuda. Fetele ma sorbeau din priviri…

Dupa o jumatate de ora ajung la universitate. Merg pana la scarile de la intrare unde un fum innecacios imi inunda plamanii si simteam ca nu sunt binevenit. „Sunt cel mai frumos din orasul acesta”si nu sunt acceptat acolo. Reusesc sa termin un curs. Aleluia! Mai aveam unul singur! Iata ca vine si timpul sau. In clasa intra profesoara de estetica. Bun, totul era bine, bancile erau alandala, in coltul din dreapta se putea observa cosul de gunoi care dadea peste… Era bine. Profa se aseza pe scaun, nu inainte de a sterge catedra acoperita de un praf alb de creta. Uite-o ca incepe sa citeasca dintr-o carte. Ghinion! Era o carte de moda si eu eram singurul baiat din grupa care a avut ghinionul sa mai ramana la curs. Eram mancat. Nu-i placut sa fii singurul reprezentat al sexului masculin din sala… Eram sigur ca se va lua de mine si ca-mi va spune ca blugii nu se potrivesc cu hanoracul meu inchis la culoare. In timp ce citea din carte, mintea mi-a fost invadata de mii de lucruri. Nu mai auzeam aproape nimic, totul parea departe, departe… Din cand in cand auzeam diverse cuvinte precum „corset”. Ma uitam pe tavan si mi se parea ca intreg universul se inlantuia in fata mea. „Rochie”, aud iar…

M-am trezit! Trebuia sa ma asigur ca era cursul potrivit si ca nu ajunsesem la vreo facultate de moda. Ma uit in jur. Eram unde trebuia sa fiu, fara indoiala. „Ah, ce tortura!”, imi spuneam in minte. Ma uitam absent la tot ceea ce se petrecea in jurul meu, cand, dintr-o data, o vad pe profesoara ca ma intreaba ceva:”Ce culoare au ciorapii tai?”. Ii raspund cu nesiguranta ca albi, dar mi-a dat replica. Mi-a spus ca ciorapii albi se folosesc doar la imbracaminte sport. Vai de viata mea, eram mancat! Se uita la ceas si spune ca este timpul sa plecam, cursul se terminase. Eram salvat!

Am iesit din sala cu mici sechele. Nu cred ca o sa am viata prea buna semestrul asta. Si ziua incepuse atat de bine… Pana la urma, nu sunt „cel mai frumos din orasul acesta”. Am fost pus la punct. Mi-am gasit nasul…

*Sursa imagine: google.com

Anunțuri

7 gânduri despre „„Ce culoare au ciorapii tai, frumosule?”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s